Singurătatea din străinătate e mai cruntă decât singurătatea de acasă. Acolo te mai alini cu o cunoştinţă întâlnită pe stradă din întâmplare, cu româneasca pe care o vorbeşte toată lumea, cu aceleaşi ştiri, cu aceleaşi vedete micuţe cu aere simpatice de VIP-uri…singurătatea din străinătate e necruţătoare ca un cuţit rece pe care îl simţi plimbându-se pe şira spinării şi obligându-te să mergi mai departe, nu-ţi oferă nici o fată morgană.
Am mai auzit poveşti despre cum e să fii emigrant. Am ascultat cu inima deschisă şi cu mare drag, la final am încercat să fiu de folos, cu gândul că nu voi ocupa niciodată această poziţie, a emigrantului. Eu iubesc România, şi chiar dacă voi pleca în vizită colindând lumea în lung şi în lat, la finalul zilei, mă voi întoarce acasă. Acestea îmi erau planurile, dar iată-mă aici, unde nu credeam ca voi ajunge vreodată.
Nu am simţit cu adevărat durerea dezrădăcinării până în ziua în care, mergând la munte într-o zi de primăvară…(interesant ce înţeleg canadienii prin „primăvară”)
Am ieşit să fac o plimbare. Am pornit la drum cu muzica mea, braţ la braţ, ca de obicei, o Ciuleandră, Fetele de la Căpâlna, Argatu’…cu fiecare pas care îl făceam, simţeam că mi se scurge sufletul din trup. Muzica aceasta mă făcea fericită…când o ascultam acasă, aici…doar sublinia distanţa. Nu poţi să asculţi muzică românească în exil fără să ţi se facă inima zdrenţe. Fie vorba între noi, nu am înţeles niciodată pledoariile acestea referitoare la ţară, mi se păreau prea pretenţioase şi puţin exagerate…dar…am să trântesc un clişeu cât mine de mare: nu înţelegi pe deplin până nu trăieşti asta pe pielea ta.
Şi cum mi se despletea sufletul pe cărările din munţii canadieni, am auzit, aşa cum aud de fiecare dată: ridică-ţi ochii şi priveşte Hebronul. Ningea foarte tare în această zi de primăvară aşa că nu vedeam foarte bine la doi paşi în faţa mea. M-am uitat în jur şi am dat nas în nas cu ceaţa, ne-am salutat politicoase şi ne-am văzut fiecare de drum.
Mi-am continuat marşul funebru, se asorta cu tot ce era în jurul meu: temperatura, atmosfera, liniştea, singurătatea şi lipsa de perspectivă.
„Vreau să îţi dau biruinţa asupra acestui munte” instinctiv am întrebat: peste 40 de ani? Ştii, nu mai traim cu sutele de ani ca pe vremea aceea…mi-am dat seama că am fost obraznică în dezamagirea mea şi mi-am reglat inima ca un radio la frecvenţa corectă. Iartă-mă! Am zâmbit stingheră şi uitându-mă în jurul meu am văzut mormanul de zăpadă: Ştii? Oricum, ai haz.
A doua zi am ieşit din nou la plimbare, cu o muzică neutră, ceva care să nu-mi chinuie sufletul. Nu mai ningea, mi-am ridicat ochii:
Dincolo de mormanul de zăpadă stătea acolo neclintit, neofensabil şi plin de răbdare, viitorul Hebron. Un munte străin, nicidecum ca cei din ţara mea…”acesta va fi locul de întâlnire” mi-a spus. Mi-a fost ruşine.
Am revenit în oraş. Oraşul arăta ca o copie dupa un oraş oarecare din Statele Unite ale Americii, care totuşi îşi măsoară distanţele în kilometri şi pe străzile căruia 8 din 10 oameni sunt asiatici: total derutant.
Din pură coincidenţă mi-a alunecat din nou în căşti muzica mea, despre care vă povesteam mai devreme. Inimioara mea, scumpa de ea, a început să ţipe la mine disperată. E total aberant să asculţi Ciuleandra printre zgârie nori. Am schimbat rapid repertoriul, noile acorduri au fost ca un calmant puternic pentru o migrena acută. Apropo de zgârie nori, e atât de interesant cum arată aceste oraşe în timpul zilei, complet părăsite:
Nici o mişcare, nici un semn de viaţă, totul curat, ordonat, nemişcat. Tu te mai plimbi cu liftul de sus până jos si pe geam mai zăreşti din când în când câte un pescăruş rătăcit. Ei care miros oceanul în lung şi în lat…oare ce pedeapsă au primit să se învârtă pe aici? Şi pe când mă lamentam mai bine, din nou:
” Ridică-ţi ochii şi ia în stăpânire ceea ce îţi aparţine. ”
Mi se întindea în faţă din nou această singurătate parcă decupată dintr-un alt film de Hollywood despre apocalipsă, secvenţa aceea în care personajul principal a rămas singurul locuitor şi urlă pe străzile pustii…aaa, da, si multă ceaţă. De data asta am ales să tac ca să nu mă mai fac e ruşine.
Oricum, noaptea e mai bine, sunt urme luminoase ale oamenilor în această parte de lume şi ştii că, deşi au călătorit pe altă planetă să te sperie pe tine, s-au întors şi veiozele lor sunt ca o promisiune că nu s-a sfârşit totul aici.
Ca să termin povestea, m-am trezit a doua zi şi…tot timpul a doua zi vine răspunsul şi ia necredinţa prin surprindere, dincolo de hăul în care nu vedeai nimic, era acelaşi el, neofensabilul Hebron care aştepta să-ţi vorbească, să te cheme.
Mai măreţ şi mai promiţător decât îţi aminteai, într-un lanţ de evenimente şi promisiuni pe care poţi să te bazezi, să te abandonezi şi să navighezi dincolo obstacole.
Aş vrea să ştiu ce nume are azi muntele meu şi paşi concreţi spre cucerire. Dar poate nu e azi ziua aceea… azi e atunci când învăţ să cred într-o lume în care reperele îmi sunt străine. Învăţ cu răbdare să le descifrez şi să mă bucur de procesul învăţării, să mă bucur de povestea asta fară să îi citesc prima dată finalul aşa cum fac cu toate cărţile pe care le încep.
PS: sper totuşi să găsesc un locuşor în această nouă lume unde să pot asculta Ciuleandra fără să simt că efectuez un act sinucigaş pentru sufletul meu.
* Hebronul „Denumirea antică Hermon apare deja în Biblie, în cartea Deuteronomului 3,8-9: Am luat în vremea aceea din mâinile celor doi regi amorei pământul acesta care este dincoace de Iordan, de la râul Arnon până la muntele Hermon”. i9. (Sidonienii numesc Hermonul, Sirion, iar Amoreii îl numesc Senir). Muntele mai apare în Scriptura ebraică sub numele de Sihon – Deuteronom 4, 48: „Care se întinde pe malul râului Arnon de la Aroer până la muntele Sihon sau Hermon”, sau Hermonim. El este invocat și de Cântarea Cântărilor.
*Muntele pe care Caleb l-a primit mostenire conform versetului din Iosua 14:14 : „Astfel Caleb, fiul lui Iefune, chenizitul, a avut de moştenire până în ziua de azi Hebronul, pentru că urmase în totul calea Domnului Dumnezeului lui Israel.”
siminazan.wordpress.com 